O seară la teatru: Călătoriile lui Gulliver. Prea puţin.

2 noiembrie, seara. Teatrul Naţional. În renovare. Culoarea cărămizie aleasă pentru acoperiş mă înnebuneşte, nu se integrează deloc în peisaj. În fine, intru. Lume multă, siluete şi vestimentaţii diverse, de la blugi şi bocanci la rochii elegante şi costume reci&corecte. Poate că ar fi nevoie de o mai bună semnalizare a locurilor, loja 2 e cam greu de găsit, multe persoane confundă lojile cu balcoanele, se creează mici agitaţii. O găsesc până la urmă şi iau loc. E răcoare. Mă bucur că am avut inspiraţia să nu las haina la garderobă. Mai sunt 15 minute până va începe piesa. Pe scenă nişte tipe costumate în cai albi se agită, nechează. Am un început de emoţie, oare o să-mi placă, nu o să-mi placă piesa lui Purcărete? O s-o înţeleg? O să îmi aducă vreo senzaţie, vreo trăire în plus? Mă gândesc că a fost premiată la Festivalul de Teatru de la Edinburgh, deci prea rău nu poate fi.
Începe. Dau telefonul pe silent, pentru că uneori, dar numai uneori, îmi place să fiu civilizată. Nu are sens să povestesc piesa, ar fi dificil şi inutil, am reţinut doar anumite scene şi sensuri. Cultura e bolnavă. I se dă o lovitură zdravănă în cap încă de la început, yahooi zănateci fac asta şi fug. Cultura e aşezată apoi pe un pat de spital şi îşi plânge disperarea. Alături de ea tot felul de bolnavi, vindecaţi simbolic de doctori. Alţi doctori care ucid nou-născuţi şi le prăjesc organele. Cine le mănâncă va fi sănătos. Copilul pe tricicleta de lemn în formă de cal pedalează de zor. Mă gândeam că el este metafora timpului. Vocea povesteşte din capitolul despre yahooi şi obiceiurile lor. E suficient să priveşti pe scenă să-ţi dai seama cât de dezgustători sunt ei, cum se prefac civilizaţi, în costumele lor de corporatişti, cu servietele diplomat, cum zâmbesc la comandă, pentru a sfârşi prin a-şi sfâşia hainele şi a se bate. Mă gândesc că yahooii ăştia sunt peste tot în jurul nostru. Cineva scoate nişte păpuşele din cutia de lemn. Le trânteşte pe podea şi undeva nişte fiinţe suferă, lovite, trântite. O tehnică mişto în scena târfei Corina. Actriţe care îşi folosesc doar capetele şi mâinile, manevrate de la spate ca în teatrul de păpuşi de către actorii care le împrumută şi vocile lor. Păpuşa vie Corina mimează o scenă de sex oral unui actor, apoi se păruieşte cu celelalte păpuşi. Grotesc dar realist. Ciudat, scena e atât de vulgară încât nici pornografică nu mi se mai pare. La final, cultura beteagă (în scaunul cu rotile), dispare din scenă cu copilul în braţe. Timpul va decide ce şi cum.
Mi-a plăcut scenografia. La început dă senzaţia de piesă alb-negru. Jocurile de lumini şi umbre, realizate cu ajutorul pânzelor, mişcarea scenică sunt excelente. Nu m-am plictisit într-o oră şi jumătate cât ţine piesa. Dar îmi doresc să o revăd, pentru că e destul de complexă şi dificilă ca să o pot cuprinde pe toată într-o singură seară (mă rog, poate alţii pot şi asta). E genul de piesă la care nu trebuie să mergi cu idei preconcepute sau aşteptări, e bine să fii pregătit pentru orice. E într-un fel ca păţania unui amic de-al meu care prin clasa a 10-a se pregătise înfrigurat să vadă un film porno pe un canal TV, a aşteptat până după miezul nopţii să se culce părinţii şi frate-su şi când a deschis TV-ul, surpriză: la postul respectiv era noaptea gay.