Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 15 decembrie 2010

Românilor le e dor de cozi

Mai e un pic și se fac nu-știu-câți ani de la Revoluție. Sau, mă rog, ceea ce unii numesc revoluție. Eu una habar n-am ce-a fost, aveam 7 ani în '89 și eram tristă că n-am avut brad în anul ăla, prea puțin mă interesau împușcăturile, morții de pe străzi sau executarea ceaușeștilor. Egoism de copil. Am scris totuși cu o cariocă albastră, pe linoleumul verde din camera alor mei: LIBERTATE. Chiar dacă nu știam pe atunci ce este noțiunea asta. Și încep să am îndoieli cum că aș ști ce este libertatea, chiar și in ziua de azi.
Nu pot să-mi imaginez de câtă libertate au parte niște oameni care se trezesc la 5 într-o dimineață geroasă de iarnă pentru a fi siguri că reușesc să apuce o pereche de șosete, o bere sau niște blugi la preț mic. De fapt, ei nici nu știau pentru ce stau la coadă, au aflat abia când au reușit să intre în magazinul ANAF-ului, după multe ore de așteptare, îmbrânceli, înjurături și intervenții ale jandarmilor. După multe ore de exhibare a instinctelor animalice și a urii. Asta au dobândit ei după mai bine de 20 de ani de capitalism&democrație: o pereche de blugi de cea mai proastă calitate, fără etichetă, confiscată de ANAF de la chinezii din engros-ul Europa. Libertatea ca o bucată de pânză ieftină, ca o doză de bere chioară pentru care unii sunt în stare să se bată, să și ucidă la nevoie. Pe principiul: dacă tot e aproape gratis, de ce să nu am și eu? Libertatea sărăciei, urii, disperării și dezumanizării.
În timp ce ăia se călcau în picioare pentru chilipiruri, reconstituind într-o formă hiperbolizată cozile la brânză, tacâmuri sau bomboane cubaneze din vremea Ceaușescului, eu citeam geniala carte a lui Orwell („1984”) și îmi imaginam, cu malițiozitate perversă, cum tele-ecranele înregistrează fiecare mișcare, fiecare spasm, fiecare înjurătură a celor care își disputau sărăcia pe strada Măriuca din sectorul 4. Cele Două Minute de Ură transformate în Zece Ore de Ură.
LIBERTATE. 

marți, 14 decembrie 2010

Traiana este


Traiana ascultă seara Frank Sinatra
fumează orele înguste și își pune rotocoalele pe deget
(așa se logodește ea cu timpul)
topește la flacăra brichetei
zăpezile târzii ale regretelor
care îi degeră visele.
Traiana citește toate cărțile lui Murakami
ea știe prea bine cine e adevăratul Johnnie Walker
cel care îi amețește de ani buni
nisipul curgător prin vene.
Traiana zâmbește ca să nu plângă
șoptește ca să nu urle și să nu
smulgă cu gheare negre masca lumii
care în anumite nopți seamănă izbitor cu o lună plină.
Traiana își mușcă până la sânge mâinile
atunci când ele neastâmpărate ating cerul
i se pare o impietate să te înalți
ca un zmeu păgân să murdărești cupola sfinților
cu markerul strident colorat.
Traiana primește în fiecare an câte un cerc nou
cu frișcă sau ciocolată
și lumânările care îi socotesc viața
se sting mereu dintr-o singură suflare.
Traiana este o zbatere de aripă într-un piept
deși alții cred că ar fi o inimă uitată afară
de un chirurg nepriceput.