Salonul 4

E noapte
s-au mai dus vreo doi
iată ceva realist și lipsit de metaforă.
Aici e viața aici trăiți-muriți
a zis înveșmântat misterios în halat
o să curățăm cearceafurile
alții la rând
îi vom înfășa ca pe niște nou-născuți
îi vom hrăni
le vom arăta porumbeii de la geam
apoi îi vom învăța să zboare.

Hallucination

Bărbaţii pe care i-am iubit în secret
amprentele lor tot mai vizibile pe zid
încercând să se caţăre, să treacă dincolo
palmele lor desfăcute ca ale prizonierilor când se predau
palmele lor mari înaintând prin tranşee pline de noroi
se târăsc spre trupul meu gol

Meciul (fragment din ceva care...va deveni la un moment dat o proză mai măricică)

Tare ciudat. Parcă aș fi Gulliver într-una din călătoriile sale. De când am intrat în orașul ăsta, aud peste tot aceleași cuvinte. Sunt mai degrabă un fel de exclamații, ca niște lozinci. Mă uit cu atenție la oameni. Seamănă destul de bine între ei, deși dacă îi studiezi mai îndeaproape vezi că au trăsături fizice distincte. Dar hainele, felul în care își poartă părul... aproape identice. Mă gândesc să-i studiez, pentru că demult nu am mai văzut atâția oameni la un loc, desfășurând activități cât se poate de umane: mergând, fumând, conducând mașini, intrând și ieșind din magazine, plimbându-și bebelușii în cărucioare. Erau oameni exact ca aceia pe care mi-i aminteam eu din trecut: ca părinții mei, ca soția și socrul meu, ca toți aceia pe care îi cunoscusem pe când locuiam în orășelul natal. Mi se părea că trecutul a deschis în fața mea, ademenitor, un album cu poze alb-negru în care toți acești oameni înviau pentru câteva clipe și-și retrăiau viețile. Apoi, când privirea mea se muta în altă direcție, ei redeveneau niște poze impersonale. Nu-mi explicam nici eu prea bine de ce aveam sentimentul ăsta ciudat. Poate pentru că stătusem prea mult în casa cu poze și pierdusem noțiunea timpului și a realității. Sau poate că și aici era tot un loc cu poze. Nu o casă, ce-i drept, ci un oraș.

-M-am îndrăgostit și cred că iubirea e cel mai frumos lucru din lume! Spune o femeie a cărei vârstă e greu de ghicit în spatele părului roșu și a hainelor de un verde țipător.

-Da, da! Și eu zic la fel!

-Și eu, și eu! Se aud alte voci. Iar după voci își fac apariția și proprietarele lor. Îmbrăcate toate cu haine în diverse nuanțe de verde și cu părul roșu.

Apare și o femeie cu părul blond, aceasta îmbrăcată cu o rochie albastră.

-Și eu cred la fel despre iubire. Vai, dar ce bine vă stă cu părul roșu! Minunat, o să mi-l vopsesc și eu așa!

-O, nu! Încep să țipe roșcatele. Nuanța ta de blond este superbă! Noi vom merge să ne colorăm părul așa, ca tine!

Femeile se depărtează în direcții diferite, țipând toate bucuroase că își vor schimba culoarea părului. Blonda va fi roșcată, roșcatele vor fi blonde.

Ce nebunie! Orașul ăsta e chiar ciudat. Și abia am intrat în el. Cine știe ce mă așteaptă mai încolo.

Un stadion de fotbal - peste asta dau. Pe stadion e meci. Joacă o singură echipă. Sunt 11 jucători. Joacă împotriva lor înșiși. Bărbații din tribune se agită, ridicați în picioare și scandează toți numele echipei. După o vreme arbitrul fluieră, oprește jocul pentru 10 secunde, iar bărbații încep să scandeze împotriva echipei. E un joc absurd, dar pe de altă parte, toată lumea e mulțumită. Echipa pierde și câștigă în același timp; oamenii se bucură că preferații lor au câștigat, se bucură că adversarii au pierdut și de data asta. Nici măcar un scor egal nu-i deranjează, pentru că oricum s-au eliberat de energiile negative și de frustrări, scandând împotriva adversarilor și înjurându-i. Așadar, echipa de fotbal e înjurată și încurajată la semnalul arbitrului. Totul se face după cum fluieră el.

L-am întrebat pe unul dintre spectatori: ce faceți dacă se strică fluierul arbitrului? Sau dacă el uită să fluiere, de unde mai știți când să schimbați lozinca? Păi simplu. Avem și noi ceasuri și ne cronometrăm, schimbăm placa după ceas. Aha. Și atunci de ce mai aveți nevoie de arbitru? Întreb eu, închipuindu-mi-l ca pe un dirijor care dă din mâini, chiar dacă fiecare cântăreț își are partitura în fața ochilor. Omul se scarpină după urechea stângă și mă privește lung, mirându-se de ignoranța mea. Cum de ce? Păi, ca să avem pe cine da vina când pierde echipa favorită, că a ținut el cu adversarii. Nu văd decât o echipă pe teren, zic eu. Asta pentru că așa vrei tu să vezi. Dar de fapt, pentru noi sunt două echipe. De ce crezi că ne străduim aici să facem galerie? Suntem suporteri adevărați și, ca orice suporteri adevărați și înfocați, susținem formația favorită și înjurăm adversarii.

Mda. Un meci în care tu joci împotriva ta. Tu pierzi, tu câștigi. Dar, în același timp, nici nu pierzi, nici nu câștigi. În plus, ai posibilitatea să dai vina pe arbitru pentru oricare din rezultatele posibile. Pentru că nu ți-a dat ție o șansă, pentru că a dat-o adversarului, pentru că nu a dat-o nimănui. De-aia e pus arbitru, ca țap ispășitor. Ne prefacem că-l ascultăm, facem ce ne spune el, apoi îl scoatem vinovat. Noi, în schimb, nu avem nicio vină. Am fost cuminți. Am ascultat tot ce a spus el și uite că nimic nu a ieșit bine!

Tocmai în timpul acestor raționamente filosofico-fotbalistice, telefonul mobil din buzunar a început să sune. Nu am recunoscut numărul de pe ecran, așa că am răspuns mirat și cu oarecare întârziere.

O voce de femeie mi-a spus cu hotărâre:

-Vă așteptăm la gară. Nu ați coborât din tren la stația care trebuie. Nu aveți ce căuta în acest oraș. Nu încă. Așa că veți lua primul tren care va opri la destinația corectă.

După o tăcere a mea de câteva secunde, am vrut să o întreb cine este și de unde știe numărul meu. Însă nici nu am apucat să mai deschid gura că ea mi-a repetat: Vă așteptăm la gară. Apoi a închis.