S. profile on Facebook

O poză cu un luminiş undeva la munte

niciun like,

niciun comment sub ea,

câteva melodii cu Julio Iglesias

şi Nana Mouskouri

status-uri de dor

„Miss you so much, I send you a big hug”,

ceva ca o casetă goală de lemn

în care te gândeşti că poate a rămas încrustată

speranţa, baţi sfios cu degetele,

dar de partea cealaltă doar tăcere,

zile toride, plimbări pe nisip

şi cluburi cu stroboscoape orbitoare,

apa unui ocean pe care tu nu l-ai văzut niciodată,

apusuri şi răsărituri pe care bănuieşti

că ea le împarte cu altcineva.

Paralel cu linia de tramvai

Steagurile de la McDonald's flutură,

noi mâncăm îngheţată şi le privim,

ni se pare că sunt ceva extrem de frumos

sau în orice caz, o chestie utilă pentru că din când în când

avem nevoie să ne amintim că există lucruri care

tremură pe lumea asta;

aş fi vrut să îţi spun că am început să scriu litere

din ce în ce mai mici şi mai înghesuite de parcă

le-aş ascunde pe ele sau m-aş ascunde pe mine,

dar în loc de asta îţi povestesc despre mama şi mirosul de clor de acolo,

culoarele înguste şi saloanele supra-încălzite supra-populate;

mi-a rămas în minte gardul înalt din lemn şi fier forjat

în spatele căruia am aflat că sunt ascunşi nebunii şi drogaţii şi alcoolicii*

(* îl întrebasem pe tata dacă acolo e vreo cârciumă pentru că efectiv

semăna cu gardul uneia, poate a fost făcut aşa special pentru ei,

să le placă şi să le fie ceva familiar);

la mama e linişte, secţia neuro-vasculare se afundă în

soarele mic al amiezei de iarnă, în aburi de mâncare

şi somnul femeilor palide,

azi nu a murit nicio babă, dar ieri, ieri da,

îmi spune mama după ce mă sărută pe obraz,

pare mai veselă, puţin mai sigură pe mersul ei,

mi se pare frumoasă în halatul albastru

şi dedesubt cămaşa de noapte cu volane şi dantelă,

e nouă pentru ea, dar pentru mine nu,

pentru că eu când eram mică îmi făceam rochii de prinţesă din ea

şi visam

şi visam

şi visam

Ca un semn, ca un autograf bizar

Mi-l amintesc pe Dumitru

purta halatul spălăcit din molton, mirosea

a tutun şi aer închis şi boală, rula o ţigară

apoi căuta scrumiera prin dulapurile verzi din bucătărie,

bunică-mea îi zicea scurt, moldoveneşte

mai lasă ţigările celea, măi omule,

iar el zâmbea pe la spatele ei,

i se zăreau plombele metalice, strălucirea lor

batjocoritoare era un fel de răspuns

la grija ei tardivă.

Când mergeam pe la el, Dumitru mă mângâia

cu oarecare sfială pe creştet

singura chestie care nu-mi plăcea deloc

erau buzele umede apăsate pe fruntea mea,

în rest era un tip de treabă

vroia să ştie mereu cât e ceasul,

ieşeam la plimbare cu bicicleta în parcul din spatele blocului,

îmi făcea poze stângace cu aparatul negru rusesc

pe care-l purta agăţat de gât ca pe un soi de verdict.

Odată de ziua mea, împlinisem 6 ani,

Dumitru mi-a cumpărat o pereche de sandale cu flori,

stânga era mai mică şi tata s-a enervat,

a spus vorbe grele şi le-a aruncat imediat la gunoi,

eu am plâns atunci pe furiş, a fost cred singurul moment

în care l-am iubit cu adevărat pe Dumitru,

nici măcar când a murit, cam un an mai târziu,

nu am plâns pentru el

şi uite că azi mi-am amintit toate astea

privind ultima poză pe care mi-a făcut-o:

în cadru, lângă obrazul meu, degetul lui Dumitru a rămas

ca un semn, ca un autograf bizar.