Paralel cu linia de tramvai

Steagurile de la McDonald's flutură,

noi mâncăm îngheţată şi le privim,

ni se pare că sunt ceva extrem de frumos

sau în orice caz, o chestie utilă pentru că din când în când

avem nevoie să ne amintim că există lucruri care

tremură pe lumea asta;

aş fi vrut să îţi spun că am început să scriu litere

din ce în ce mai mici şi mai înghesuite de parcă

le-aş ascunde pe ele sau m-aş ascunde pe mine,

dar în loc de asta îţi povestesc despre mama şi mirosul de clor de acolo,

culoarele înguste şi saloanele supra-încălzite supra-populate;

mi-a rămas în minte gardul înalt din lemn şi fier forjat

în spatele căruia am aflat că sunt ascunşi nebunii şi drogaţii şi alcoolicii*

(* îl întrebasem pe tata dacă acolo e vreo cârciumă pentru că efectiv

semăna cu gardul uneia, poate a fost făcut aşa special pentru ei,

să le placă şi să le fie ceva familiar);

la mama e linişte, secţia neuro-vasculare se afundă în

soarele mic al amiezei de iarnă, în aburi de mâncare

şi somnul femeilor palide,

azi nu a murit nicio babă, dar ieri, ieri da,

îmi spune mama după ce mă sărută pe obraz,

pare mai veselă, puţin mai sigură pe mersul ei,

mi se pare frumoasă în halatul albastru

şi dedesubt cămaşa de noapte cu volane şi dantelă,

e nouă pentru ea, dar pentru mine nu,

pentru că eu când eram mică îmi făceam rochii de prinţesă din ea

şi visam

şi visam

şi visam