Faceți căutări pe acest blog

luni, 11 aprilie 2011

Salonul 3

Mă plimb cu o moarte pe limbă
o port așa ca pe o acadea
cineva spune că ziua încă nu a
secat de bune intenții
cineva își cheamă mireasa la o partidă de șah
e soare azi pe holurile nefiresc alungite
e strălucire multă aici
cineva întreabă dacă am ajuns dincolo
sunt îngeri în halate albe
cu aripi ascunse în buzunar
mai suntem noi, ăștia care
scoatem limba unii la alții
ne arătăm moartea și ne lăudăm
care o are mai viu colorată.

luni, 10 ianuarie 2011

la moartea lui Ginsberg (asta i-as fi scris eu, daca as fi fost acolo)


volumul „Howl și alte poeme” (Polirom, 2010) mi-a inspirat un poem despre viața&moartea poetului american, dar și o scurtă prezentare a vieții&creației sale. menționez că folosirea semnului „&” este tot un tribut adus lui allen ginsberg, pentru a re-crea atmosfera din textele sale.


poem la moartea lui Ginsberg

un joint familiar & savuros
dar neașteptat
de parcă ar fi primul care îți inundă
cavitatea existențială

un tors lucios al unui buddha cu sfințenia
tocită de atingeri profane

o coapsă molcomă și blondă de bărbat
simțeai cum te mângâie
cu un fel de blândețe fermă
croia drum spre adâncurile tale
îți punea pe jar ultimele simțuri
amorțite
atenuate
ațâțate

știai
de acolo de la picioarele patului
te privea lasciv dar cathartic
ca un ultim flăcău de 18 ani
care te ridică în extaz spre Nirvana.

Allen Ginsberg – poet american (1926-1997), exponent al generației beat – generația tinerilor revoltați și precursoare a mișcării hippie. A militat pentru libertate (a opiniilor, sexuală etc), pentru pace (militant împotriva războiului din Vietnam). Mare admirator al lui Walt Whitman, a cochetat cu religiile orientale și nu s-a sfiit nicio clipă să-și recunoască homosexualitatea  și să o expună în creațiile sale literare. Unele poeme pot părea șocante chiar și în ziua de azi, dar ele simbolizează renunțarea la false prejudecăți, un pas decisiv în ceea ce privește manifestarea libertății de a fi & a exprima. Practic, a creat o școală literară.
Versurile sale sunt în general lipsite de sentimentalism, dar bogate în (auto)ironie, atacă probleme dintr-o gamă variată de categorii (filosofice, religioase, istorice, economice, sexuale, culturale), dar, face ce face și se întoarce tot la problemele Americii din anii 50. O bună parte a poemelor sunt autobiografice, descriu evenimente cum ar fi o călătorie cu avionul, iubirea lui pentru diverși bărbați, amintiri din copilăria sa, biografia mamei sale (în „Kaddish”).
Poeme reprezentative: „America”, „Howl”, „Kaddish”, dar personal le apreciez pe cele scrise în anul morții sale, au o mai mare capacitate de a transmite sentiment & emoție cititorului.
Crezul poetic al lui Ginsberg (care i-a influențat vizibil pe foarte mulți poeți din ziua de azi):
„Poezia nu poate fi expresia liniei de partid. Poezia înseamnă să zaci noaptea cu lumina stinsă, să gândești ceea ce gândești cu adevărat, să dezvălui lumea ta interioară lumii din afară, asta face poetul”.
Îl recomand pentru modernitatea&originalitatea stilului, dar și pentru că mulți dintre poeții de azi sunt, conștient sau nu, influențați de scriitura lui. (la Ed. Polirom, volumul „Howl și alte poeme”).

marți, 4 ianuarie 2011

revelionul orașului meu


București, ai petrecut strașnic
ți-ai săltat fustele colorate până la cer
ai lăsat la vedere senzualitatea străzilor înghețate
trupul tău împodobit cu legiuni de
suflete aburinde
suflete bete
suflete împietrite
suflete inocente
suflete ninse
suflete umanoide schizoide
ți-ai ascuns câinii în boscheții arși de chiciură
i-ai speriat cu surlele și trâmbițele artificiilor
apocalipsa petardelor tale
ți-ai trimis bucuria
spre adevăratele stele
ai aruncat trecutul în paginile de istorie
din care ai făcut confetti
(am citit până în ultimul ceas
Un secol cu Neagu Djuvara)
ți-ai dat iar în petic
te-ai fălit cu imnuri fără glorie
concerte șampanii pahare și sticle
împrăștiate în marile piețe construite de comuniști

București ia-ți acum copiii străzii de mână
du-i la movieplex e premiera celui mai nou SF.
Anul Domnului 2011.
O să mă spăl pe dinți și viața va fi ca înainte.

miercuri, 15 decembrie 2010

Românilor le e dor de cozi

Mai e un pic și se fac nu-știu-câți ani de la Revoluție. Sau, mă rog, ceea ce unii numesc revoluție. Eu una habar n-am ce-a fost, aveam 7 ani în '89 și eram tristă că n-am avut brad în anul ăla, prea puțin mă interesau împușcăturile, morții de pe străzi sau executarea ceaușeștilor. Egoism de copil. Am scris totuși cu o cariocă albastră, pe linoleumul verde din camera alor mei: LIBERTATE. Chiar dacă nu știam pe atunci ce este noțiunea asta. Și încep să am îndoieli cum că aș ști ce este libertatea, chiar și in ziua de azi.
Nu pot să-mi imaginez de câtă libertate au parte niște oameni care se trezesc la 5 într-o dimineață geroasă de iarnă pentru a fi siguri că reușesc să apuce o pereche de șosete, o bere sau niște blugi la preț mic. De fapt, ei nici nu știau pentru ce stau la coadă, au aflat abia când au reușit să intre în magazinul ANAF-ului, după multe ore de așteptare, îmbrânceli, înjurături și intervenții ale jandarmilor. După multe ore de exhibare a instinctelor animalice și a urii. Asta au dobândit ei după mai bine de 20 de ani de capitalism&democrație: o pereche de blugi de cea mai proastă calitate, fără etichetă, confiscată de ANAF de la chinezii din engros-ul Europa. Libertatea ca o bucată de pânză ieftină, ca o doză de bere chioară pentru care unii sunt în stare să se bată, să și ucidă la nevoie. Pe principiul: dacă tot e aproape gratis, de ce să nu am și eu? Libertatea sărăciei, urii, disperării și dezumanizării.
În timp ce ăia se călcau în picioare pentru chilipiruri, reconstituind într-o formă hiperbolizată cozile la brânză, tacâmuri sau bomboane cubaneze din vremea Ceaușescului, eu citeam geniala carte a lui Orwell („1984”) și îmi imaginam, cu malițiozitate perversă, cum tele-ecranele înregistrează fiecare mișcare, fiecare spasm, fiecare înjurătură a celor care își disputau sărăcia pe strada Măriuca din sectorul 4. Cele Două Minute de Ură transformate în Zece Ore de Ură.
LIBERTATE. 

marți, 14 decembrie 2010

Traiana este


Traiana ascultă seara Frank Sinatra
fumează orele înguste și își pune rotocoalele pe deget
(așa se logodește ea cu timpul)
topește la flacăra brichetei
zăpezile târzii ale regretelor
care îi degeră visele.
Traiana citește toate cărțile lui Murakami
ea știe prea bine cine e adevăratul Johnnie Walker
cel care îi amețește de ani buni
nisipul curgător prin vene.
Traiana zâmbește ca să nu plângă
șoptește ca să nu urle și să nu
smulgă cu gheare negre masca lumii
care în anumite nopți seamănă izbitor cu o lună plină.
Traiana își mușcă până la sânge mâinile
atunci când ele neastâmpărate ating cerul
i se pare o impietate să te înalți
ca un zmeu păgân să murdărești cupola sfinților
cu markerul strident colorat.
Traiana primește în fiecare an câte un cerc nou
cu frișcă sau ciocolată
și lumânările care îi socotesc viața
se sting mereu dintr-o singură suflare.
Traiana este o zbatere de aripă într-un piept
deși alții cred că ar fi o inimă uitată afară
de un chirurg nepriceput.