De undeva de jos iarba pare prea înaltă

Tu stai pe un scaun albastru în tramvaiul 8,
aluneci ca de obicei spre cartierul Ferentari
acolo unde un câine alb cu pete negre
aşteaptă aproape de scara blocului nehotărât -
sunteţi prieteni sau nu?
să te muşte? să latre? -
Azi nu ţi-ai mai pus fular
(ăla gri de la mine, lână 100%
luat de la C&A),
porţi o geacă subţire, gânduri transparente,
încerci să reconstitui atmosfera de primăvară,
proiectezi imagini cu ramuri înflorite,
zumzetul adolescenţilor ameţiţi care colorează aleile din Herăstrău.
În tramvai miroase uşor a roţi încinse,
asta îţi aminteşte de aurolacii de ieri care duhneau
şi-mi scrii un mesaj care mi se pare genial:
"Azi a fost cald şi oamenii străzii au rămas jos.
Ei tund cu dinţii firele de iarbă
să nu crească prea mult."*

* Many thanks to my friend Cris, for this inspiring message :)

în poemul ăsta e vorba de altfel de răni

și va veni la tine copilul cu puiul de câine în sân
lacrimile lui înghețate îți vor zgâria venele

de ce ți-aș da bani peste o vreme
vei înfige cuțitul în mine
îmi vei viola sora vei vinde
droguri și arme copiilor mei
peste câțiva ani vei incendia mașini îți vei aprinde țigara
din sufletele carbonizate ale dușmanilor

mă privești
cu ochii vicleni ai sărăciei
ai hainele rupte obrajii murdari
stâlcești între buze rugăciuni furate în poarta bisericilor
așa cum ai stâlci în bătaie alți copii
în praful unei banale amiezi

și ceri tot ceri bani
câte o mie o mie o mie
refren obsesiv
tranca-tranca tramvaiul ascute
milostenia sufletului meu o transformă
în pumnale orbitoare
mai bine coboară acum
până nu până nu până nu...