Ca un semn, ca un autograf bizar

Mi-l amintesc pe Dumitru

purta halatul spălăcit din molton, mirosea

a tutun şi aer închis şi boală, rula o ţigară

apoi căuta scrumiera prin dulapurile verzi din bucătărie,

bunică-mea îi zicea scurt, moldoveneşte

mai lasă ţigările celea, măi omule,

iar el zâmbea pe la spatele ei,

i se zăreau plombele metalice, strălucirea lor

batjocoritoare era un fel de răspuns

la grija ei tardivă.

Când mergeam pe la el, Dumitru mă mângâia

cu oarecare sfială pe creştet

singura chestie care nu-mi plăcea deloc

erau buzele umede apăsate pe fruntea mea,

în rest era un tip de treabă

vroia să ştie mereu cât e ceasul,

ieşeam la plimbare cu bicicleta în parcul din spatele blocului,

îmi făcea poze stângace cu aparatul negru rusesc

pe care-l purta agăţat de gât ca pe un soi de verdict.

Odată de ziua mea, împlinisem 6 ani,

Dumitru mi-a cumpărat o pereche de sandale cu flori,

stânga era mai mică şi tata s-a enervat,

a spus vorbe grele şi le-a aruncat imediat la gunoi,

eu am plâns atunci pe furiş, a fost cred singurul moment

în care l-am iubit cu adevărat pe Dumitru,

nici măcar când a murit, cam un an mai târziu,

nu am plâns pentru el

şi uite că azi mi-am amintit toate astea

privind ultima poză pe care mi-a făcut-o:

în cadru, lângă obrazul meu, degetul lui Dumitru a rămas

ca un semn, ca un autograf bizar.